Mă uit spre Dunărea întunecată în timp ce-mi curăț sabia. Se apropie furtuna, iar peste tot oamenii din cetate foșnesc, mutându-și lucrurile dintr-o parte într-alta, ca nu cumva să-și lase puținul pe care îl mai au în mâinile ploii necruțătoare. Amenințarea turcilor stă asemenea unui nor negru deasupra cetății noastre. Nu avem speranța că vom izbuti, dacă ne-ar mai ataca încă o dată.

– Ervin, e rândul tău să stai de gardă!

Oftând, las sabia deoparte și îmbrac zalele. Aici, fiecare zi e la fel ca cealaltă. Dorul de casă devine de nesuferit uneori. Adesea, mă gândesc să-mi iau desaga în spinare și să plec, dar întotdeauna războiul început de cel bogat e lupta celui sărac. Nu poți să fugi din calea lui.

– Aici te ascundeai?! 

Pierdut printre gânduri fiind, nu am auzit pașii grei ai lui Viktor, cel de-al doilea soldat care păzește alături de mine în același turn. În vremuri ca acestea, niciodată nu poți risca să fi imprudent, așadar banul cetății a dat ordin ca numărul de gărzi să fie dublat.

   – Am o rugăminte, îmi spune Viktor cu o voce șoptită, ușor pierdută.

 Viktor nu e în apele lui în ultima vreme. Ceva îl pune pe gânduri. De obicei, mă prefac că nu bag de seamă ce gândesc și de ce suferă cei din jurul meu, pentru că mulți sunt aceia care așteaptă cu nerăbdare un moment de slăbiciune ca să atace. Nimeni nu este inocent în ochii mei. Propriul meu frate, pentru care mi-aș fi dat viața, m-a acuzat de trădare și acum îmi slujesc țara pentru a dovedi că sunt un patriot adevărat. Mi-au dat de ales între a deveni soldat și sentința cu moartea, de parcă ar exista vreo diferență între cele două. Totuși, Viktor îmi este ca un tată. Îmi dă sfaturi, mă încurajează și-mi povestește despre tinerețea lui. Neliniștea lui mă îngrijorează.

– Soția mea este bolnavă, iar ultima ei dorință e să-și mai strângă o dată fiica la piept.

Drumul până acasă-i lung și Bela nu poate să-l străbată neînsoțită! Te rog, du-te cu ea! Nimeni nu o să afle că ai plecat decât când va fi prea târziu! Totul este deja plănuit!

Mă uit la el confuz, iar el îmi întoarce privirea cu una serioasă, așteptându-se ca eu să-mi găsesc cuvintele cumva după dezvăluirea lui.

– Bela știe? îl întreb până la urmă.

– Sigur că da. Este deja pregătită să plece la noapte.

– Atunci n-am să o las să aștepte, îi răspund, dar nu sunt încrezător, fiindcă simt că-mi ascunde o parte din adevăr.

Când negura se lasă peste cetate, ne luăm singura desagă pe care o avem, în care se află un colț de pâine și o gură de apă. Ne furișăm prin ploaie, pe după biserică, până ajungem la o deschizătură din zid de existența căreia n-am știut niciodată. Viktor își ia rămas-bun aici și-mi strecoară în vestă ceva la care-mi interzice să mă uit, spunându-mi să aștept până ajung acasă. Mergem de ceva timp până când, din depărtare, dinspre cetate, auzim strigăte. Bela se uită la mine îngrozită:

– Au afl…

Nici măcar nu o las să-și termine propoziția. O iau de mână și încep să fug, fără să mă uit în urmă. Fugim până când singurul sunet care se mai aude e respirația noastră sacadată și pașii prin noroi. Niciunul nu mai scoate un cuvânt întreg drumul. Amândoi suntem tulburați de ideea că cineva este pe urmele noastre. Trec două zile până ajungem la un han. Mai avem puțin până acasă, dar suntem sleiți de puteri. N-am închis un ochi de două nopți.

– Ce ți-a pus tata în vestă? întrebarea Belei rupe tăcerea ce se așternuse peste noi.

Dacă nu mi-ar fi amintit ea, aș fi uitat de bucățica de hârtie ascunsă în vestă. Bela se apleacă peste masă, iar eu zâmbesc văzându-i nerăbdarea, în timp ce despăturesc scrisoarea cât mai încet, dinadins.

Dragă Ervin,

 

Sper ca tu și Bela să fi ajuns cu bine acasă. Îți scriu această scrisoare cu speranța că, într-o bună zi, ai să mă ierți și că n-ai să mă urăști de acum încolo pentru ce am făcut. Nu puteam să stau deoparte, văzând sclipirea din ochii tăi când îți povesteam de viața mea de dinainte. Nu puteam să vă las pe mâinile turcilor, când sunteți tineri și n-ați apucat să trăiți încă viața din plin. Ai grijă de Bela și de soția mea și nu te întoarce la o casă goală unde nimeni nu te va aștepta. Sunt sigur că toți cei din familia mea te vor primi cu brațele deschise.

Cu drag,

Viktor

 

În acel moment, cu ochii umezi și inima răvășită, îmi amintesc felul în care Viktor ne-a îmbrățișat mai strâns ca de obicei, strigătele pe care le-am lăsat în urmă și cum nimeni n-a venit după noi. Uitându-mă la fericirea care parcă se stinge de pe fața Belei, încerc să zâmbesc, cu toate că parcă-mi aud inima frângându-mi-se în piept:

– Ce altceva ar putea să spună tatăl tău, Bela?! Viktor scrie că abia așteaptă să ne revadă când războiul se va termina și mă amenință să am grijă de tine și de casă.