Într-o vară călduroasă, când soarele răsărea timid din spatele casei mele, mi-am luat geamantanul cu haine, pe care îl împachetasem cu o zi înainte, și pe credinciosul meu câine, Max, într-o nouă aventură în Cetatea Medievală a Severinului.

Aveam douăsprezece ore de mers cu trenul din Constanța până în Severin, așa că nu am stat să pierd timpul și am plecat devreme de acasă, pentru a putea ajunge la gară în timp util. Pe drum, am sunat-o pe Cristina, o bună prietenă de a mea, care lucra chiar la casa de bilete a cetății, pentru a anunța-o că aveam să ajung în câteva ore.

După un drum lung, am ajuns în fața fabuloasei cetăți, mai mare decât îmi închipuisem. Am fost cazat într-un hotel ce avea priveliștea spre cetate și spre o parte din Dunăre. O priveliște extrem de frumoasă, cu atmosferă liniștită. Era deja târziu, iar luna își făcuse apariția. Eu nu aveam somn, așa că am decis să studiez cetatea în toată splendoarea sa, stând în fața geamului. Am observat că era construită din bucăți mari de piatră, pusă aleatoriu, formând ziduri înalte.

A doua zi am intrat în cetate, împreună cu patrupedul meu loial, Max. Intrând în camera de tortură, Max sare pe mine, cheile căzându-mi din buzunar. Când mă aplec să le iau, observ o piatră în zid, diferită de celelalte și ieșită în relief. Din curiozitate, trag piatra afară și descopăr un flacon cu un lichid ciudat, de culoare verde, în interiorul acestuia. Îl pun rapid în buzunar, fără ca nimeni să mă vadă, cu dorința de a-l studia cu atenție la hotel și plasez piatra la loc.

Ajuns la hotel, scot confuz flaconul din buzunar. Mă holbez la el pentru câteva minute, iar apoi, din pură curiozitate, decid să iau câteva înghițituri din lichidul verde. După câteva secunde, observ un individ straniu ce venea spre mine. Era un bărbat bătrân cu o barbă lungă și straie medievale, care părea a fi scos chiar din ultima bătălie.

– Nu te teme! spune vocea sa groasă, odată ce ai băut din poțiunea demult uitată în cetate, mi-ai deblocat spiritul, iar tu ești acum pregătit să te întorci în timp și să îndeplinești o profeție. În locul în care ai găsit poțiunea, un singur om a fost sortit să o găsească, iar tu ai fost acela.

În tot acest timp, simțeam inima cum bătea cu putere, gata-gata sa-mi sară din piept. Priveam nedumerit la strania făptură din fața mea și încercam să înțeleg ce se întâmplă.

Vocea răgușită continuă:

– Într-unul din turnurile cetății este închisă o domniță blestemată de o vrăjitoare. Va trebui să te strecori pe lângă soldatul care o păzește și să-i dai să bea această poțiune. Odată ce va bea poțiunea, spiritul ei se va elibera și ea nu va mai bântui cetatea căutând scăparea.

– Bine-bine mă bâlbâi eu, dar cum mă pot întoarce cu o mie de ani în urmă?

– Trebuie doar să mergi la fântâna cetății și să cobori fără frică în ea. Când vei ajunge la turn, trebuie să știi care este domnița, pentru că soldatul îți va cere s-o recunoști. Pentru aceasta, trebuie să știi ca domnița are pe degetul inelar de la mâna dreaptă un inel cu trei safire.

Mă îndrept nesigur spre fântână. În fața mea apar umbre. Îmi fac curaj și cobor în fântână. Dintr-o dată, în fața mea se deschide o lume de-acum o mie de ani. Într-adevăr, la ușa turnului, soldatul care stătea de pază adormise. Mă gândesc să trec în liniște pe lângă el, încercând să nu-l trezesc, dar, din păcate, ticul meu prostesc de a-mi pocni degetele, m-a dat de gol și l-am trezit pe soldat.

– Stai pe loc! strigă el. Unde crezi că mergi?

– Vreau să urc la domniță.

– Cu ce gânduri? întreabă soldatul supărat.

– Pentru a o scăpa de blestem, răspund eu calm.

– Pentru asta e nevoie să te supun unei probe, zise soldatul.

–  Nicio problemă!

Soldatul m-a condus într-o cameră mare unde erau mai multe domnițe ce arătau la fel. Le-am privit cu atenție mâinile, pe rând, până când am zărit domnița cu inelul cu trei safire. Am mers la dânsa și, fără a sta pe gânduri, am scos din buzunar flaconul și am rugat-o să bea.

Imediat după aceea, m-am trezit în camera mea de hotel, pe scaunul din fața geamului unde adormisem. Fusese un vis.

Când am vizitat cetatea, am zărit iarăși piatra, dar am ales să merg mai departe, prefăcându-mă că nu am văzut-o.