Pe geamul imens de sticlă al Mânăstirii „Minorum Capuccinorum” sau „Micii Capucini”, care țintea în exterior o grădină viu colorată și plină de vise, se întrezărește o mică urmă, destul de vizibilă, care, pentru o clipă, îi captează atenția profesorului călugăr, Alberto. Apropiindu-se mai mult, călugărul capucin, îmbrăcat într-o tunică lungă până în pământ cu o glugă ascuțită și largă de culoarea scoarțelor copacilor, observă o formă bizară cu cinci linii perindate deasupra. Era amprenta unei mânuțe de copil, lângă care era scrijelit un mesaj de recunoștință adresat chiar lui.

• Cine a lăsat amprenta pe fereastră? întreabă el curios și puțin supărat.

O mână timidă își face curaj și spune tremurat:

• Eu, domnule Alberto.

La auzul răspunsului, pe chipul lui se ivește un zâmbet și o înduioșare sinceră care îl emoționează și încep să-i amintească de dorințele și visele secrete din străfundul sufletului. Sensibilitatea sa era fără margini, iar gândul de a putea avea un copil al lui pe care să îl învețe despre viață și să călătorească cu el prin tărâmuri necunoscute, îi aducea, întotdeauna, lacrimi de tristețe și neputință pe obraji. Simțea că, toate informațiile acumulate de-a lungul timpului erau zadarnice, atât timp cât nu avea cui să le împărtășească. Totuși, meseria de profesor al copiilor mănăstirii îi aducea o oarecare tihnă sufletească, dar nu îl împlineau pe de-a întregul. În ochii lui de un albastru tulbure, se citeau cele mai provocatoare povești.

Înainte de a se călugări, adică, acum șase ani, pe undeva în jurul vârstei de treizeci de ani, Alberto își dorise tare mult o familie și chiar fusese pe punctul de a se căsători, dar, în urma unei întâmplări fabuloase, în care un vultur îi răpise inima din piept, aceasta a fost înlocuită cu inima unui arheolog din Epoca Medievală care fusese zdrobit, în timpul unei săpături, de cheia de boltă a unei biserici. După acest incident miraculos, personalitatea lui nu mai rămăsese aceeași, astfel că alesese să se călugărească și începuseră să îl pasioneze studiile de istorie și arheologie. Totodată, vulturul fantastic care îi adusese inima arheologului, i-a aruncat de sus și un medalion în forma unei frunze de stejar, care aparținea fiului arheologului. Misiunea călugărului era să îl găsească pe acel copil și să îi spună întreaga poveste. „Dar cum aș putea să fac asta? Cum să-i spun unui copil că tatăl său trăiește și privește, încă, prin mine?” se gândea Alberto, confuz, jucându-se neîncetat cu medalionul de la gât. În medalion se afla o hartă care arăta drumul anevoios către o cetate. Acolo se afla un tezaur. Nu de bijuterii. Unul sufletesc, în care erau ascunse toate informațiile care îl puteau duce spre copilul misterios. Întrebarea era: va putea, oare, ajunge la comoară, va reuși? Pentru a renunța la călugărie, procedurile erau prea anevoioase și îndelungate pentru a mai putea aștepta. Așadar, trebuia să evadeze din mănăstire. Astfel, într-o zi melancolică de toamnă, a făcut Marea Alegere. Singura persoană care știa despre călătoria sa neașteptată era bibliotecara mănăstirii. Simțea că are o legătură spirituală profundă cu aceasta, așa că i-a destăinuit. Bibliotecara s-a oferit chiar să-l însoțească, dar acesta a refuzat, considerând că va fi un drum periculos.

   Timp de patru zile, s-a perindat prin toată lumea, până să ajungă la Cetatea Medievală din Severin, iar când a ajuns, cavalerii teutoni l-au închis de îndată în camera torturii, unde a suferit chinuri groaznice. Când a reușit, totuși, să scape din lanțurile negre ale suferinței, deghizându-se într-un cavaler teuton, a început căutarea comorii. Se spunea că era o hârtie ascunsă într-unul din zidurile cetății. Noaptea, spărgea fiecare zid al cetății, iar până dimineața îl refăcea, pentru a nu lăsa bănuieli în urma lui. Când, într-o zi, chiar lângă picioarele unei domnițe, probabil soția banului Luca, observă într-o piatră o bucată de hârtie ieșită în afară. Noaptea, fură hârtia și fugi către locul copilului indicat de hartă.

În fața unei porți impunătoare, din lemn de stejar, se afla un tânăr înalt, îmbrăcat într-o mantie lungă, neagră, ca de vrăjitor, amestecând, cu priviri malefice, într-un ceaun. Harta din medalion indica exact acest loc, deci, personajul „copilul misterios” trebuia să fie chiar acesta. Cu pași plini de speranță, călugărul deghizat în cavaler teuton, se apropie de el și începe să-i spună povestirea. Cu ochii lungi, tânărul îi spune:

• Regret, călugăre, dar tatăl meu este vrăjitor. Nu sunt eu „copilul misterios”.

Cu inima descumpănită, Alberto plecă înapoi spre mănăstire, pentru a se pocăi pentru evadare. Își dăduse seama că visul pe care-l avusese în inimă de atâta timp și pentru care îndurase atâtea, iluzia de a-l putea adopta pe acel copil, parte din inima pe care o purta, nu era acum, poate, decât o simplă glumă a destinului. A întrebat prin tot satul, pe fiecare copil pe care îl întâlnea despre istoria părinților lor, dar zadarnic. Sau, poate vrăjitorul făcuse o vrajă asupra lui? Oare, acel copil chiar existase?

Toate aceste întrebări îi apăreau ca un amalgam nesuferit în minte și, totuși, nu se putea gândi decât la bibliotecara mănăstirii, căreia abia aștepta să-i povestească totul. Călugărul capucin chiar simțea că are o legătură emoțională foarte profundă cu ea, simțea că ocupa o bună parte din inima lui. Așadar, se grăbește înapoi spre „Micii Capucini”.