Numele meu este Kevin Lancom și am 27 de ani. Sunt călău la Cetatea Drobeta. Îmi urăsc meseria din suflet, însă nu am altă opțiune. Sunt singurul care aduce mâncare pe masa familiei.

Primul lucru la care mă gândesc când ajung acasă este Eliza, fiica mea de numai trei luni, pe care o legăn și-o sărut pe frunte în fiecare seară. În fiecare noapte, adorm cu soția mea, Sentra, în brațe, obicei care îmi mai alungă din coșmaruri. Chiar dacă e o femeie simplă, dintr-o familie modestă, mi-a adus fericire în viață și m-a ajutat să trec peste suferința interioară care mă macină, din cauza activității mele forțate.

Ei bine, din cauza unui incident de acum 24 de ani, în care a fost implicat și tatăl meu, pe care mi-l aduc aminte doar din spusele poporului, Mircea cel Mare m-a forțat să devin călău, să răpesc viețile oamenilor, pe drept sau pe nedrept, așa cum și tatăl meu i-a răpit viața Ei, ca un fel de răzbunare.

Merg des la biserică și mă spovedesc părintelui Antim, care îmi știe și cele mai negre gânduri. Discuțiile cu el îmi dau o liniște sufletească, căci deseori am coșmaruri că familia-mi este luată de lângă mine. Singură mea dorință este să pot pune liniștit capul pe pernă, sperând ca blestemul care mă urmărește să dispară, iar totul va fi bine, că Eliza mea va trăi o viață frumoasă, nu ca a tatălui ei, iar Sentra se va putea plimba fără teamă prin cetate.

În seara unei zile reci de toamna, în anul 1524, mă întorceam acasă, după o zi oribilă, la fel ca toate celelalte. Din cer cădeau diamante topite, întunecând cetatea și dându-i o atmosferă sumbră. Deși ploaia era destul de liniștită, ceva m-a făcut să cred că se va întâmpla un dezastru. Când am ajuns într-un final acasă, am deschis cu putere ușa, îngrijorat.

• Sentra! Am ajuns. Ești în regulă?

Niciun răspuns.

• Sentra? Unde ești? strigam eu în timp, răscolind casa de sus în jos.

Locuința era pustie. Se transformase într-o cușcă a emoțiilor din care de abia puteam a mă elibera. Am ieșit repede din casă. Cumva presimțeam unde se află Sentra. Venise momentul. Momentul Răzbunării. Ploaia se întețise Simțeam picăturile săpându-mi o rană adâncă în corp.

Cerul devenise o tornadă a culorilor, un non-sens. Vântul mă purta spre cale, aproape dezlipindu-mă de pământ.

Am ajuns la Turnul lui Luca. Am văzut-o: era Sentra, așezată pe o masă fragilă, cu o lamă ascuțită deasupra gâtului și cu inima frântă. Lângă ghilotină se afla chiar el, părintele Antim, care se sfătuia cu nemilosul și necruțătorul Mircea cel Mare.

– În sfârșit, îți vei primi pedeapsa, Kevin. Credeai că poți duce secretul familiei tale cu tine în pământ? Eu, în locul dumitale, aș muri acoperit de rușinea faptei tatălui meu, un trădător turc care s-a infiltrat în armata și-n comunitatea noastră. Un fals care a purtat o mască, care în anul 1500 a dat foc jumătății de nord a cetății, luând viața a patru familii, inclusiv a mamei mele.

La auzul acestor vorbe, oamenii cetății, adunați într-un șir drept la malul Dunării, au ridicat scuturile, mâinile, bâtele în sus, strigând „Sentința! Sentința! Sentința!”. 

– Majestatea ta, tatăl meu a fost forțat să facă asta de către turci. Trebuia să aleagă între familia sa și comunitate. Dacă nu îi îndeplinea ordinul, eu n-aș mai fi fost aici. Te rog, cruță-i viața soției mele. E nevinovată și nu are nimic de a face cu asta. 

– Dragul meu Kevin, sau mai bine zis, dragul meu frate pierdut. Vreau să te văd în aceeași durere pe care am simțit-o și eu când tatăl nostru și-a omorât femeia cu care se iubea în secret. Așa este, ești sânge regal, dar putrezit din cauza turcilor, de aceea trebuie să plătești. Părinte Antim, trage sfoa…

   Și-atunci s-au auzit focuri de tun, sulițele au jucat un menuet în cer, iar din ambele părți cavalerii înarmați, călare pe cai, au atacat cetățeni.

A început sfârșitul.